Ce nu-mi place să găsesc într-o carte

Cărți – le împrumutăm, cumpărăm, descărcăm, pipăim, mirosim, dăm pagină cu pagină, ne entuziasmăm datorită lor sau le părăsim nemulțumiți, vorbim despre ele, le punem pe rafturi alese, le recomandăm, etc. Unii dintre noi citesc mai multe cărți de dragoste, alții mai multe SF-uri, unii se tratează cu poezie, alții cu piese de teatru, unii numai cu beletristică, alții și cu volume de non-ficțiune. Însă fiecare dintre noi, așa cum se întâmplă când avem o pasiune foarte mare pentru ceva, știm, din experiență, ce ne place și ce nu ne place.

Astăzi vreau să scriu câteva rânduri despre ce nu-mi place la o carte, ce mă plictisește sau, mai rău, mă enervează. Ce n-aș vrea să mai găsesc în cărțile pe care le citesc. Așa, într-o lume ideală. Într-una făcută după gusturile mele (deși, poate, ar fi cam plictisitoare, nu-i așa? ). Că tot e din ce în ce mai frig afară și stăm mai mult în casă, cu o carte în mână și cu chef de povești.

Nu am o ordine anume, vreun top bine aranjat, ci voi nota ce nu-mi place să găsesc într-o carte aleatoriu, așa cum mi-a venit în minte.

Încep cu personajele. Nu-mi plac deloc personajele care au nume greu de reținut – de cele mai multe ori, dacă nu le pot pronunța numele, le rețin după prima literă și, atunci când citesc, trec peste toată alăturarea de litere/ cuvinte, involuntar. Problema este că, dacă vorbesc despre cartea respectivă, pentru că am putut memora numele unui personaj sau al altuia, apelez la stereotipuri, la etichete de genul „personajul principal”, „tatăl fetiței X”, „prieten cu cel care a făcut nu știu ce”. O grosolănie, știu, dar așa funcționez. De aceea mi-e foarte greu să rețin mare lucru dintr-o carte rusească. Sau dintr-una care se joacă cu conceptele și schimbă, în funcție de starea de spirit a personajului, literele dintr-un nume – da, există o astfel de carte, chiar scrisă de un autor român. Și intervine următoarea problemă: în loc să mă concentrez pe cine este personajul în cazul, stilul cărții, subiectul sau mai știu eu ce, mă fură treaba asta cu numele și mă chinuie puțin. Mi-aș dori numai nume de personaje simple, dar creative.

De la nume trec la număr. Când într-o carte sunt prea multe personaje, iar relațiile dintre ele sunt atât de complicate încât trebuie să-mi desenez o legendă, nu-i a bună. Oricât de fain va fi volumul respectiv, mă voi pierde în hățișul acesta. Și e păcat, tare păcat.

De la puțină frivolitate la lucruri mai serioase: personajele care nu se schimbă deloc pe parcursul unei cărți. Nu cred în asta nici să mă pici cu ceară. Nu există oameni de hârtie, plați de la un capăt la altul. Și nu există nici oameni doar buni sau doar răi, mereu calculul acesta dă cu rest. Trebuie o nuanță, ceva. Dacă pui un personaj să treacă printr-o serie de întâmplări, acestea musai își vor lăsa amprenta asupra respectivului. Dacă nu mi-o arăți, mă pierzi. Ah, și tot aici, nu-mi plac cărțile în care autorii: 1. țin cu un personaj și le denigrează pe toate celelalte; 2. nu-și respectă personajele. De aceea, de exemplu, nu-mi plac majoritatea cărților de chick-lit.

În mare, cam asta ar fi flagrant cu personajele pentru mine. Să trecem la începuturi/ finaluri. Uneori – depinde de dispoziție, sunt și eu om – detest începuturile greoaie, cele care se urnesc abia după câteva zeci de pagini, când stai în beznă și nu pricepi nimic nici la primul ceai, nici la al doilea, nici măcar când ți s-a terminat rezerva de pliculețe. Sigur, arta-i artă și s-ar putea să n-o pricep eu, dar nu mai bine mă prinde? Ăsta-i scopul, nu?

Cât despre finaluri, mă enervează cele care nu-s pe măsura cărții, cele pe care le simt grăbite, cele care sunt fericite 100% – pentru că nu există așa ceva; trebuie să cred ce-mi livrează autorul, ori dacă îmi dă un final super-mega-extra fericit, în care toată lumea pleacă acasă cu bine… well, we have a problem, vorba italianului -, cele pseudo-deschise – în care-ți dai seama că scriitorul nu prea știa cum să încheie cartea și ți-a dat niște praf în ochi – și, în general, toate cele care sunt previzibile. Iar partea aceasta, cu ce este previzibil, e valabilă pentru tot ceea ce ține de o carte – dacă cititorul își dă seama de cum va reacționa un personaj într-o situație, cum va decurge o acțiune, cum se va încheia, ce vrea să „spună autorul”, etc., etc., atunci înseamnă că scriitorul a luat-o pe scurtătură și, cel mai probabil, își va pierde cititorul.

Nu sunt nici fana clișeelor – decât dacă-s parodii foarte bine construite -, nici a dramei în exces (care nu are un scop solid), a descrierilor mult prea ample, pe zeci și zeci de pagini (dar e adevărat, contează cine le scrie) sau a filosofiei ieftine. Cred că știți la ce mă refer, așa că n-o să insist.

Mi se pare că sunt subapreciată ca cititor atunci când scriitorul îmi dă prea multe explicații, când dezvăluie și dezvăluie și nu se mai oprește, nelăsându-mă să am vreo satisfacție în timpul lecturii. Nu-s prea mulțumită nici când văd floricele (pe câmpii sau nu) în texte. Sau când sunt nevoită să citesc un volum acompaniată de un dicționar – da, ne dezvoltăm limbajul prin intermediul cărților, dar de ce să vrei să mă forțezi să caut zece cuvinte pe minut? Nici n-o să rețin vreun cuvânt nou atât de repede, nici n-o să înțeleg nimic din cartea pe care o citesc. Memorabilă rămâne, în această privință, Despre îngeri, a lui Andrei Pleșu, pe care am încercat (pun accentul pe acest verb) s-o citesc pe la începutul liceului. Bine, nici perioada nu cred că era potrivită și nici dicționarul meu de neologisme suficient de mare.

Numiți-mă grammar nazi, dacă vreți (deși nu cred că e cazul ), dar am o mică problemă și cu varza timpurilor verbale într-o ficțiune. Și, bineînțeles, cu greșelile de redactare – aici, pe bune, am un dar în adevăratul sens al cuvântului. Găsesc litere mâncate, cuvinte scrise greșit, inversări de litere de zici că nu-i adevărat. Nu o fac intenționat, nu-mi propun niciodată să le dibuiesc, însă, cumva, o fac. Și nu-mi place. Știu că a greși e omenește, dar încetează să mai fie distractiv după ce le descopăr pe primele douăzeci.

Ar mai fi scenele de sex ratate, cărora niciodată nu le voi găsi vreun rost. Decât să incluzi o scenă de sex de jumătate de pagină care să mă facă să regret că am luat în mână cartea respectivă, mai bine scoate-o. Renunță la ea. E complicat să scrii bine despre sex, așa că de ce s-o faci dacă nu ai nevoie?

Dacă mai stau mult pe gânduri, sigur mai găsesc. Totuși, cam acestea sunt, grosso modo, lucrurile pe care nu-mi place să le găsesc într-o carte. Acum sunt tare curioasă să citesc despre ce nu vă place vouă să găsiți într-o carte, ce vă irită cel mai tare, ce vă face să lăsați cartea respectivă din mână.

Sursă imagine principală