Plăcerea lecturii pentru Mario Vargas Llosa nu înseamnă doar acea intimitate preocupată, câştigată şi la adăpost de privirile indiscrete, ci un adevărat far după care omul se poate ghida pe timp de noapte şi pe vreme de furtună. În Civilizaţia spectacolului, un capitol face trimitere la modul în care predarea literaturii nu poate insufla cititorului pasiunea pentru marile opere ale lumii. În schimb, criticii literari sunt cei care îndeplinesc desăvârşit această grea misie.
Literatura are un rol esenţial, pe care nu oricine îl poate dezvălui altora. Aproape descumpănitor dacă ne gândim că metoda tradiţională face trimitere chiar la predarea literaturii şi, din proprie experienţă, nu am să pot uita vreodată cum chiar Nabokov a „scăpat” neprezentat în timpul cursurilor, fiind amintit doar printr-o fugară trecere care mi-a stârnit nu doar revolta, ci şi hotărârea de a-l studia pe cont propriu.
Iată însă cât de convins este Llosa de ceea ce profesorii de literatură nu par să fi reuşit să ducă la bun sfârşit:
„Nu-mi aduc aminte ca vreunul dintre profesorii mei de literatură să mă fi făcut să simt că o carte bună ne apropie de abisul experienţei umane şi de efervescentele sale mistere. În schimb, criticii literari, da. Îmi amintesc în special de unul (n.r.- Edmund Wilson), din aceeaşi generaţie cu Lionel Trillinig şi care pentru mine a avut acelaşi efect pe care acesta l-a avut asupra lui Gertrude Himmelfarb, contaminându-mă de convingerea sa că tot ce e mai rău şi mai bun în aventura umană trece mereu prin cărţi şi că ele ne ajută să trăim” (p. 92).
În acelaşi timp însă, singura vină clară o poartă deconstructivismul care a făcut ca „departamentele de literatură rămân fără studenţi, de pe băncile lor ieşind o grămadă de impostori” şi din cauza căruia „există tot mai puţini cititori nespecializaţi pentru cărţile de critică literară (pe care trebuie să le cauţi cu lupa în librării şi le găseşti te miri pe unde, prin unghere slinoase, printre manuale de judo şi karate sau horoscoape chinezeşti)” (p. 90).
Criticii literari ies învingători din acest joc al ştafetei literare, dar par să aibă, în acelaşi timp, şi cea mai grea misiune, „limba” lor fiind cea care poate să traducă nu doar sensurile, ci şi pasiunea pentru literatură. Un bun exemplu, aşa cum consideră Llosa, este Edmund Wilson, pe care „faptul că scria pentru marele public profan nu l-a făcut să renunţe la rigoare şi nici la îndrăzneala intelectuală; mai degrabă l-a obligat să încerce să fie mereu responsabil şi inteligibil atunci când scria”.
Tot în opinia sa, valoarea reală a operelor nu e dată nici de prezentările pedagogice, nici măcar de criticile care însoţesc marile creaţii. Doar cititorul şi felul în care o carte îi transformă viaţa sunt în măsură să determine şi să influenţeze valoarea unei cărţi:
„E adevărat că există ceva înşelător şi paradoxal în a reduce la o simplă expunere pedagogică, inevitabil schematică şi impersonală – dând, în plus, teme pe care mai trebuie apoi şi să le notezi –, nişte opere de ficţiune născute din experienţe profunde şi, de multe ori, cutremurătoare, din adevărate sacrificii omeneşti, opere a căror valorizare autentică se poate face nu de la catedră, ci în cea mai adâncă intimitate a lecturii şi se poate măsura cu adevărat doar prin efectele şi repercusiunile asupra vieţii cititorului” (p. 91).
Responsabilitatea pe care o poartă criticii literari e departe de a fi una care să poată fi pasată de la o peniţă la alta sau abandonată cu uşurinţă. Nu sunt aceştia, prin urmare, îndreptăţiţi la un joc de ping-pong cu literatura şi recenziile, aşa cum nici cei mai mari scriitori nu şi-au tratat într-o astfel de măsură operele şi perioadele de creaţie. Misiunea fiecăruia e certă şi siguranţa, durata şi forţa de viaţă a deciziei de a scrie despre literatură depind de cât de mare e înţelegerea faptului că în literatură există şi o parte uriaşă a fiinţei umane:
„Responsabilitatea şi claritatea merg mână-n mână cu o anume concepţie despre critica literară, cu convingerea că tărâmul literaturii cuprinde întreaga experienţă umană, o reflectă şi contribuie decisiv la modelarea ei şi că, tocmai de aceea, ar trebui să fie patrimoniu comun, o activitate care îşi are sursele în fondul comun al speciei şi la care se poate apela neîncetat în căutarea unei ordini atunci când pare că ne cuprinde haosul, pentru a căpăta curaj în momentele de descurajare, îndoială şi nelinişte, atunci când realitatea înconjurătoare pare excesiv de sigură şi demnă de încredere” (p. 93).
Despre literatură nu poate vorbi întotdeauna cititorul care, în momentele sale de singurătate şi lectură profundă, aduce o sinceră dovadă a iubirii sale faţă de literatură. Însă mărturia pe care o face criticul literar este şi trebuie să fie una scrisă. Necuvintele, cel puţin în acest caz, nu-şi au rostul.
The post Misiunea criticii literare în viziunea lui Llosa. Sunt datori criticii faţă de marea literatură? appeared first on Bookaholic.