Pe lângă mai toate ideile din cartea Lecţii de magie a lui Elizabeth Gilbert, şi acesta e cât se poate de sigur: creaţia e un dat. Îmi spun şi eu asta în timp ce mă încăpăţânez să aştept inspiraţia în faţa laptopului, aşezată cuminte la masa de lucru. Doar ştie că la ora asta e timpul să ne punem pe treabă. Îmi place să cred că ascultă de mine. Mă încăpăţânez şi rod creionul în dinţi. Iar inspiraţia nu vine. Într-un astfel de moment mă ridic, de obicei, de la masă, şi mai revin peste câteva ore sau a doua zi.
Am avut bucuria să descopăr cartea lui Elizabeth Gilbert pentru a înţelege, de fapt, cât de mult greşim când credem că astfel de frustrări care se nasc în timp ce aşteptăm „un semn divin” sunt fireşti. Nu ştiam nici cum să lucrez cu teama aşezată lângă mine, cu coatele pe masă, urmărind curioasă ce mai fac, ce mai scriu. Şi nici nu ştiam că există o rezolvare pentru vocile critice din această lume. Nu ştiam, mai exact, că toate răspunsurile se află într-o singură carte. Lecţii de magie şi, aş îndrăzni să spun, de renaştere.
Oricare ar fi munca pe care o implică viaţa noastră creativă, aceasta e însoţită inevitabil de temeri. Şi dacă unele sunt utile şi ne ajută să fim vigilenţi şi hotărâţi în ce priveşte actul creaţiei, există şi temeri care pur şi simplu ne paralizează. În cartea sa, Lecţii de Magie. Cum să-ţi cultivi creativitatea, Gilbert nu dă sfaturi teleghidate despre cum să ne sporim doza zilnică de magie pentru a scrie zece pagini în loc de una singură sau pentru a reuşi să pictăm acel tablou care ne va îmbogăţi peste noapte.
Departe de a fi o carte de self-help – deşi, aşa cum aminteşte chiar ea, unii ar putea-o încadra în aceasta categorie -, Lecţii de magie reprezintă mai degrabă un jurnal „prietenos”, scris pentru noi, dar mai mult pentru ea însăşi. Fiindcă multe dintre lecţiile din carte sunt atât de prietenoase şi atât de cald scrise, încât nu poţi să nu ţi-o imaginezi, în multe momente, dând fuga acasă sau scoţând în grabă un carneţel din geantă pentru a-şi nota experienţe, lecţii şi întâlniri extraordinare cu oameni care i-au schimbat viaţa şi perspectiva asupra vieţii şi asupra muncii.
Însă un mare merit al faptului că a devenit un fin observator şi un bun cunoscător de oameni îl are chiar ea. Prin munca de scriitor făcută cu atâta sârguinţă (mărturiseşte că timp de zece ani, între vârsta de douăzeci de ani şi cea de treizeci, a scris zilnic), Gilbert a descoperit şi învăţat multe lucruri despre ea-femeia, despre ea-scriitorul, despre ea-creatorul şi artistul. Lecţiile pe care le prezintă, aşadar, în carte, nu sunt nici pe departe rostite de pe un ton superior. Sunt povestiri şi sfaturi, destăinuri şi experienţe pe care, la un ceai imaginar sau nu, Elizabeth Gilbert a luat loc şi a fost de acord să ni le povestească.
Dacă ne-am întrebat în ce măsură merită să investim azi într-o viaţă creativă, dacă ni s-a părut că e mai bine sau am fost educaţi să ne îndreptăm către aspectele pragmatice ale vieţii, Elizabeth Gilbert răstoarnă această teorie şi o demontează cu brio:
„Şi chiar dacă creativitatea diferă de la persoană la persoană, un lucru rămâne sigur: o viaţă creativă e o viaţă mai amplă, cu un orizont mai larg, o viaţă mai fericită şi de o mie de ori mai interesantă. Să trăieşti în felul acesta, dând la iveală necontenit şi cu încăpăţânare nestematele ascunse în sine – este o artă în sine.”
Aşa cum aminteam, temerile noastre însoţesc activităţile creative. Sub diferite forme şi din varii motive, fricile ne spun că trebuie să le lăsăm să-şi facă loc în vieţile noastre. Însă există şi pentru ele un leac pe care Gilbert îl dezvăluie şi e o lecţie învăţată încă din adolescenţă. Putem spune că nu ne regăsim şi noi în această teamă care, de cele mai multe ori, ne taie orice avânt?
„Pe la cincisprezece ani mi-am dat cumva seama că frica nu avea diversitate, nu avea profunzime, nu avea substanţă, nu avea complexitate. Am priceput că frica nu se schimba niciodată, nu-mi aducea nicio bucurie, nu-mi oferea nicio surpriză sau vreun final neaşteptat. Frica pe care o simţeam era un cântec cu o singură notă – de fapt, cu un singur cuvânt, şi acel cuvânt era STOP!”.
Una dintre cele mai interesante idei se referă la felul în care se manifestă inspiraţia şi ideile. Nu vin la comandă şi nu sunt ale noastre. O energie creativă e cea care decide să le lase în braţele noastre atunci când dorim asta, atunci când suntem pregătiţi, fiindcă „ideile sunt mânate de un singur instinct: să se manifeste.”
Noi suntem astfel parteneri în contractul pe care-l semnăm cu creativitatea. Şi condiţia principală ar fi să ne dovedim sârguinţa şi dorinţa de a duce fapta la bun sfârşit:
„Deschide ochii. Ascultă. Urmează-ţi creativitatea. Pune întrebări. Adulmecă în jur. Rămâi deschis. Ai încredere în acest adevăr miraculos: idei noi şi minunate îşi caută în fiecare zi parteneri umani. Idei de toate felurile aleargă spre noi, trec prin noi, caută tot timpul să ne atragă atenţia. Arată-le că eşti disponibil”.
Mai mult, dacă ne lăsăm furaţi de imaginile boeme pe care le vedem la unii scriitori sau în filme, Elizabeth Gilbert ne reaminteşte, în Lecţii de magie, că viaţa unui scriitor prolific nu arată deloc aşa. Programul zilnic include muncă, disciplină şi eforturi susţinute:
„… mare parte din viaţa mea de scriitoare constă în disciplină şi în muncă anostă. Stau la birou şi aşa fac progrese. În cea mai mare parte nu e deloc vorba de inspiraţie pură”.
O să revin din nou la felul în care înţelegem noi creaţia fiindcă adesea e însoţită de temeri şi fiindcă şi cele din urmă sunt subiecte recurente în cartea lui Gilbert. Avem, de multe ori, senzaţia că trebuie să cerem „bilet de voie” pentru a crea, tocmai pentru că nu se încadrează în tiparul meseriilor obişnuite, concret utile pentru societate. Iar asta ne face să ne îndoim de noi şi să ne amânăm creaţia, ba chiar să o afundăm în sertarul biroului pe veşnicie. Sfatul lui Gilbert nu e doar un sfat, ci e un permis de voie în sine:
„Dar ca să poţi trăi astfel – liber să creezi, liber să explorezi – trebuie să ai un adânc simţ al îndreptăţirii personale, pe care sper că vei învăţa să ţi-l cultivi.
Recunosc că termenul îndreptăţire are conotaţii profund negative, însă aş vrea să mi-l însuşesc aici şi să-i dau o întrebuinţare bună, fiindcă n-ai să fii niciodată în stare să creezi ceva interesant pornind de la experienţe din viaţa asta dacă nu crezi că eşti îndreptăţit să încerci”.
Şi tot ea aminteşte că „e un mare act de iubire omenească să-i aminteşti cuiva că poate realiza singur multe lucruri, că lumea nu-i datorează automat nicio răsplată şi că nu e atât de slab şi de împiedicat pe cât se crede”.
Sunt doar lucruri de care avem impresia că a avut şi ea, în anumite momente, nevoie. Fie să i spună, fie să descopere. Şi, în cele din urmă, pe căi diferite şi prin multă muncă, a reuşit să adune o colecţie impresionantă de lecţii zdravene şi concluzii despre creativitate. Cu greu o putem contesta inclusiv pe aceasta:
„Un stereotip despre creativitate des întâlnit încă este acela că-i aduce pe oameni în pragul nebuniei. Nu-s de acord: dimpotrivă, faptul că nu îşi manifestă creativittaea îi aduce pe oameni în pragul nebuniei”.
Dacă ne întrebăm ce punem în balanţă azi pentru a constata valoarea unei opere, s-ar putea să ne trezim în faţă cu o listă aproape interminabilă. Subiectivi, oamenii vor dori să pună rând pe rând câte ceva, iar criteriile vor fi pe cât de multe, pe atât de diferite. Însă în privinţa unuia mulţi par să fie de acord: suferinţa dă naştere operelor reale, valoroase. Fără suferinţă nu putem crea autentic, valoros.
Demitizarea din partea lui Gilbert îşi aşteaptă, cuminte, rândul:
„Mult prea multe persoane creative au fost învăţate să fie suspicioase în privinţa plăcerii şi să se încreadă doar în zbucium. Prea mulţi artişti cred şi acum că suferinţa sufletească e singura experienţă emoţională cu adevărat autentică. Ar fi putut culege această idee sumbră de oriunde; e o credinţă generalizată aici, în lumea occidentală, din cauza influentei moşteniri emoţionale a sacrificiului creştin şi a romantismului german – căci ambele au acordat o pondere excesivă meritelor agoniei”.
Fiindcă, aşa cum explică tot ea, creativitatea noastră „creşte ca iarba de pe trotuare, prin crăpăturile dintre stările noastre patologice – nu din stările patologice înseşi”, chiar dacă mulţi oameni sunt convinşi tocmai de opusul acestui adevăr.
Aşa se face, potrivit lui Elizabeth Gilbert, că vom întâlni mulţi „artişti care se agaţă deliberat de suferinţa, dependenţele, fricile şi demonii lor” din cauză că „se tem că, dacă renunţă la angoase, identitatea lor va dispărea”.
Printre ultimele puncte, un aspect important pe care îl întâlnim în mediul creativ. Din nou, ceea ce pare făcut „cu jumătate de normă” riscă să aibă valoare numai pe jumătate. Sfătuindu-ne să nu alergăm după o himeră, după ceea ce credem că ar trebui să fie portretul Creatorului sau al Artistului, Gilbert explică:
„Nu e nici o ruşine să ai un loc de muncă. Ruşinos e să-ţi sperii creativitatea cerându-i să-ţi finanţeze întreaga existenţă. Iată de ce-mi transpiră un picuţ palmele ori de câte ori îmi spune cineva că demisionează de la serviciu ca să scrie un roman. Iată de ce reacţionez mereu dezaprobator când îmi spune cineva că plănuieşte să scape de datorii vânzând primul său scenariu”.
Bun cunoscător al oamenilor, cum am spus şi mai sus, Elizabeth Gilbert pare să ghicească, în Lecţii de magie, şi în gândurile noastre. Ne citeşte drept în inimă şi aproape că arată cu degetul spre fiecare dintre noi atunci când ne spune:
„Lasă-i pe alţii să te eticheteze aşa cum simt ei nevoia. Şi te vor eticheta, fiindcă asta le place oamenilor să facă. De fapt, etichetarea e ceva ce oamenii trebuie să facă pentru a simţi ca au pus haosul existenţei într-o oarecare ordine reconfortantă”.
Sau atunci când ne invită să avem curajul de a ne îndrăgosti de propriile idei şi creaţii:
„Lasă-i pe oameni să aibă câte păreri vor. Mai mult – lasă-i pe oameni să fie îndrăgostiţi de părerile lor, exact la fel cum tu şi cu mine suntem îndrăgostiţi de ale noastre. Însă nu te amăgi crezând că ai nevoie de binecuvântarea (ba chiar de înţelegerea) altcuiva ca să fii creativ. Şi ţine întotdeauna minte că judecăţile celorlalţi despre tine nu te privesc.
În sfârşit, ţine minte ce a zis W. C. Fields pe această temă: Nu contează cum te strigă ceilalţi; contează la ce nume răspunzi tu”.
Morala, lecţiile, concluziile sunt multe. Şi toate vă aşteaptă într-o carte care vă va surprinde pagină cu pagină, vă va aminti, poate, despre lucruri şi idei uitate, ascunse, date la o parte. Vă va şopti că inspiraţia e pe undeva pe aproape, gata la un singur semnal. Şi o să vă aducă aminte de un adevăr pe care aţi încercat să-l negaţi: sunteţi cât se poate de creativi.
Cartea a apărut la Humanitas Bucureşti în 2015, în traducerea din engleză a Corneliei Dumitru
Cumpără cartea din librăria online Cărturești!
The post „Lecţii de magie” cu Elizabeth Gilbert. Cele câteva revelaţii din cartea ei care îţi schimbă modul de a munci appeared first on Bookaholic.