Eli Bădică îmi zicea râzând zilele trecute că am opinii (de neclintit) despre o groază de lucruri. Pe moment, nu am știut cum să reacționez – o fi bine, o fi rău – dar, în lumina evaluării naționale și a BAC-ului de anul acesta, încep să mă simt confortabil cu opiniile mele hotărâte.
Citesc pe Facebook un schimb de replici legat de corectarea lucrărilor de la română și matematică și constat cu surprindere că unul dintre utilizatori conchide cam abrupt pentru gustul meu, cu un comentariu de genul „nu văd de unde agitația legată de corectura la limba și literatura română. Oricum criteriile de corectură sunt subiective”. Așa să fie?
La o primă vedere, am putea crede că, vorba unor elevi, dacă fabulezi cu grație la literatură, nu ar trebui să ai probleme. Pe de altă parte, scandalul cu părinții nemulțumiți care au considerat confuză formularea „roman interbelic” e o dovadă clară a faptului că există carențe grave de înțelegere a modului în care trebuie citită, înțeleasă și analizată literatura, iar aceste carențe nu țin de opinia personală despre o abordare a unei teme literare, ci de încadrarea elementară a unei lucrări într-un context istorico-literar. Cu alte cuvinte, dacă îmi tună mie să scriu un roman a cărui acțiune se petrece în perioada în care clanul Bronte cucerea lumea literară, nu se cheamă că am scris un roman victorian.
Ce înseamnă, de fapt, o lucrare bună la limba și literatura română? În primul rând, coerență în 
exprimare și stăpânirea gramaticii limbii române. Nu, nu mă refer la partea de gramatică sau comunicare (sau cum s-o mai chema acum) a lucrării, ci la instrumentele de bază pe care elevul trebuie să le poată utiliza în mod natural, pentru a scrie un eseu logic, bine argumentat, despre ORICE temă dată. Apoi, un eseu pe temă literară presupune încadrarea corectă a unei lucrări literare contextul menționat (un timeline literar, să zicem), apropo de romanul interbelic de mai sus.
Că veni vorba, mi-amintesc de un profesor de literatură și civilizație americană din facultate – domnul Mândra, spaima studenților obișnuiți încă din liceu să tocească un text de critică sau altul și să redea mecanic noțiuni și concepte pe care nu le înțeleg. Domnul Mândra avea o fixație care mi-a modificat fundamental perspectiva asupra modului în care înțeleg literatura: contextualizarea. În ce soi de vremuri s-a scris o lucrare? Care era contextul social la nivel macro (la nivel de societate) și la nivel micro (contextul personal al autorului). Care erau influențele? Ce citea și ce obsesii literare avea autorul respectiv? Cursurile erau magice pentru un cititor pasionat și ofereau o perspectivă nebănuită asupra literaturii.
Divaghez, dar ați prins ideea de bază. O încadrare corectă în context literar ușurează considerabil munca unui elev, reflexele formate de a scrie un text argumentativ, corect din punct de vedere gramatical, îi permit să structureze un eseu fără probleme și îi oferă spațiu de manevră și de creativitate (pentru cei care simt că vor să adauge o viziune personală). Ce ziceți? Sunt acestea criterii subiective de corectare a unei lucrări? Scriam acum câțiva ani despre lipsa profundă de educație în dezbatere și exprimare argumentată a opiniei personale. Din păcate, constat că același lucru se aplică și textului scris. Mecanic, învățat papagalicește (uneori), citit superficial, textul literar devine poezia pe care o reciți la serbare, fără să înțelegi ce a vrut să zică poetul. Mi se pare normal ca, în acest caz, elevii să fie debusolați, incapabili să se exprime, incapabili să înțeleagă concepte elementare de bază.
Nu e intenția mea să arăt cu degetul sau să generalizez, dar întreb totuși: nu ar fi oare mai bine să învățăm elevii să gândească singuri, încă din gimnaziu, să își dezvolte abilitățile de contextualizare și argumentare, în loc să îi pisăm cu comentarii, notele mari (obligatorii, la toate materiile, indiferent de competențele fiecărui elev în parte)? Un elev de 8, cu o notă obținută în urma unei lucrări gândite și construite cu instrumente fundamentate, nu e oare mai câștigat decât un elev care a tocit fără noimă, de 10, un ciclu de învățământ, dar se blochează când i se pune în față o alegere de genul: „discutați despre un roman interbelic”? Parcă nu mai sunt așa de subiective criteriile de corectură la limba și literatura română, într-o abordare diferită. Zic și eu.
The post Despre subiectivitate. Corectarea lucrărilor de limba și literatura română appeared first on Bookaholic.